Mereu am trait cu frica zilei in care voi deschide ochii si nu o sa mai simt nimic. Gol pe dinauntru, fara remuscari, fara amintiri si ganduri frumoase, fara poze asezate frumos in rama, fara mangaieri calde in dimineti reci si zambet superb dimineata. Sa ma ridic si sa-mi spui totusi ca sunt bine, ca inca mai pot trai aici, locul unde noi ne-am creat lacasul si unde ne-am ascuns sentimentele, trairile, ne-am ingropat visele si ne-am dat frau liber gandurilor.

Acum insa, ma resimt. La jumate de drum, cu capul intors ma uit in spate si apoi imprejur. Totul mi se pare intunecat, pustiit de strigate, gol. Merg si ma uit la ceas, parca m-as grabi. Stiu ca oricum nu am unde ajunge, drumul meu nu duce nicaieri si nu are nici macar cine sa ma astepte. Zambesc si merg mai departe. Incotro ? Unde ne putem sopti iubirea si slefui sufletul, locul unde tu nu mi-ai ajuns cu gandul si unde eu te-am asteptat etern.