Daca pleci, pierzi totul. Inclusiv pe mine, toate amintirile pe care le-am adunat impreuna si visele pe care inca nu le-am trait la timp, toate sperantele pe care ni le faceam pentru viitor. Nu vor mai fi nopti calde privite de sus, nu va mai fi oras plin de ochii nostri, nu vor mai fi stele infinite. Tot. Daca ai incetat sa lupti, deja ai pierdut.
N-o sa te mai vad zambind, n-o sa-ti mai vad ochii plini de bucurie, fruntea cutreierata de cateva fire de par aruncate in voia vantului, mainile tale calde pe pielea mea rece, gandul tau intunecat in zorii zilei. Deja simt c-o sa-mi fie dor de tine, de noi, de tot si de toate ce ma leaga de numele si fiinta ta.
Daca pleci, n-o sa mai ajungi sa vezi rasaritul de soare din bratele calde ale unui om care te-a dus dincolo de mari, in adancuri – de suflet. N-o sa mai ai timp sa privesti in sus, sa vezi luna si sa-mi urmaresti ghidul din stele – o sa fii preocupata cu numaratul pasilor pe care ii faci: putini si poate prea multi inapoi. Mi-ai promis ca suntem si vom ramane amandoi, sa privim sus indiferent de valul de ceata care ne acopera ochii.Si ti-ai calcat promisiunea pe care mi-ai soptit-o zi de zi. Am ales sa fim amandoi intre luna si pamant si niciodata sa nu privim in sus insa ai calcat stramb si ai ramas captiva acolo jos.
Sunt prea multe de spus despre plecare, insa nu as vrea sa vorbesc acum. Cred ca ar fi un roman intreg de iubire daca ai ramane, ne-am scrie zi de zi, pagina cu pagina, gand cu gand. Daca pleci, finalul ti l-ai ales, insa nu amandoi. O sa fii atat de inspaimantata de finalul pe care mi l-am dorit si mi-l doresc, incat o sa-ti doresti sa te intorci insa poate uneori nici macar un gand nu-l mai poti schimba.